Marţi a fost duminică

Toată săptămâna am trăit o duminică leneşă, ce-şi încălzea frumos degetele pe cana de ceai aburind, pe cana mea! Şi când te gândeşti că abia aşteptam să plece, să-şi ia labele de pe cana mea preferată, abia aşteptam să se evapore într-un strop de entuziasm faţă de orice mic nimic. Dar am trăit-o, aşa lungă ca o cafea proastă, ca un gol urât. Şi încă nu s-a terminat. Dacă aş trăi într-un desen animat, aş face duminicile ilegale. Duminicile sunt înfricoşătoare, câteodată se întind pe anotimpuri întregi şi-ţi paralizează ceea ce alţii au avut grijă să-ţi dirijeze încă de la început. Voinţa. Tragi obloanele şi scoţi totul din priză, nu-ţi mai spune nimeni ce ar trebui să vrei, problema e că acum, în pântecul duminicii, nici tu nu mai ştii. Duminicile lungi te îmbolnăvesc. Aseară ai uitat să-ţi spui rugăciunea şi acum te-a răstignit duminica pe un cearşaf murdar.

Dar dacă te uiţi mai bine, îţi place. Oamenii sunt extraordinari, oamenii sunt încă frumoşi. Cum caută ei mântuirea, cum şi-o doresc, cum o visează, cum n-au habar că nu-i nicio salvare la mijloc, la capăt, la neînceput. Cum văd ei lumea, cum cer răsplată veşnică pentru negustarea unei plăceri, cum vânează virtuţi din înaltul cărora se cred sfinţi, cum judecă şi cum blesteamă, cum cred ei că ştiu! Ce drăguţi sunt, bieţii măscărici, şi ale lor suferinţe numărate. Gata. Îmi leg duminica de piciorul patului şi plec. Iubirea e oricum supraestimată de frustraţi şi batjocorită de onanişti. Cei care o trăiesc ştiu că treaba e simplă, pentru că aşa trebuie să fie.

Înainte să mă aibă pe mine, artistul avea un plan de rezervă în caz că viaţa devine o duminică împuţită peste măsură: sinuciderea. Acum planul de rezervă s-a dus naibii. Dragul meu, noi nu avem salvare. Noi iubim