Gellu Dorian despre Respirații din Reclame, Răzvan Buzilă

        Răzvan Buzilă, a cărui poezie o cunosc de pe vremea cînd îmi aducea caiete pline de versificatii desuete, naive, artificiale în fondul lor, însă trăite cu o pasiune pe care nu stia nici el să si-o explice într-un limbaj poetic la zi, si-a schimbat calimera de la o poezie la alta, de la o zi la alta, după ce a citit, asa cum i-am spus, rafturi întregi de poezie, de la clasici la ultimii poeti din promotia lui. Si a ales să meargă pe calea mizerabilismului desprins din poezia realismului curent si perisabil. Nu-l pot apropia decît de poezia lui Dan Sociu, alt poet botosănean trecut în bună parte si prin biblioteca mea, crescut însă în propria-i vointă altoită cu speculatia din poezia nouă americană si britanică, pe care a topit-o în propriile creuzete pînă ce a iesit în formatele de ne-confundat, numite Sociu. Răzvan Buzilă, care a debutat la finele anului trecut, în urma trecerii prin Concursul National de Poezie „Porni Luceafărul…” si prin juriul Editurii Vinea, cu cartea Respiratii din Reclame, si-a găsit si el culoarul lui pe această bandă de autostradă destul de riscantă dar si generoasă în ceea ce priveste viteza cu care se poate rula. Poezia lui se încadrează în acest realism poetic de ultimă oră, burdusit cu mizerabilismul cooptat de ultima generatie de poeti născuti din minimalismul topit si el în tiparele deja depăsite pe aiurea. Am observat că unul dintre poetii minimalisti, sau cel putin definit de critica literară ca minimalist, însă si autodefinit si autenticist, Dan Sociu, că despre el este vorba, nu se mai consideră nici el minimalist, ci maximalist. Si asta pentru că secventele reale relatate în poemele sale ar fi de o maximă tensiune trăită, iscate dintr-o stare de maximă abordare a realitătii imediate. Poate asa o fi. La Răzvan Buzilă realitatea este, în cele mai multe texte din carte, una vizibil imaginată, trasă din priviri piezise peste ceea ce a devenit poezia prezentului. El topeste totul dintr-un fond trăit într-un artifex care tese pînza poeziei în itele din fir natural cu altele din fir sintetic. Astfel poezia lui pare nesifonabilă, pretabilă la tot felul de detergenti critici care ar putea-o pune în orice situatie în evidentă. Poetul este si nonsalant si încordat, dar si jemanfisist si foarte serios, grav si ironic, fără jenă, dar si stăpînit de o pudoare pe care stie să si-o mascheze. Se simte spaima supravegherii subconstiente, care desi lasă impresia că nu există cenzură în timpul actului creatiei, aceasta apare la fiecare zburdălnicie licentioasă. Însă aceste lucruri îl prind bine, fiind firesc în ceea ce spune. Titlul cărtii este si el unul artificial, oglindă a unei realităti care îmbracă întreg decorul unui tinut. Ce poti respira din reclamele care bîntuie peste tot, prin orase, prin sate, pe drumuri, pe garduri, pe peretii blocurilor, pe sticla televizoarelor, pe site-uri si blog-uri, peste tot? Decît aerul îmbîcsit, asemănător cu cel al unui club de narcomani sau al unei garsoniere în care visele izvorîte din arderea etnobotanicelor fac legea. Răzvan Buzilă trăieste toate acestea asa cum un poet clasic, romantic îsi trăieste stările izvorîte din viziuni si imaginatii genuine. A transforma toate aceste stări în chestiuni banale, aduse la tensiuni maxime pare a fi inventivitatea noii poezii de care s-a apropiat si poetul nostru. Are însă uneori si reveniri la stări poetice normale, pline de candoare, reflex al constientizării perenitătii limbajului poetic consacrat: „îmi zici/ sau în momente din alea din filme/ în care pe un soundtrack drăgut/ se întîmplă lucruri cumplite/ se întîmplă lucuri cumplite// ca si cum nimeni nu ar mai lucra în nimeni/ în care luminile s-ar aprinde fără să se mai stingă/ vreodată si oamenii n-ar mai avea putere/ n-ar mai clipi” (as vrea să trăim în reclame) sau: „ridic mîna ridic cana si privesc în gol cum perspectivele se clatină/ balansîndu-se usor/ în inimi aproape prezente cu mine// ca un apus la marginea orasului în care nu crezi/ lumină rosie atmosferă/ totul megaurban si delăsător/ te completează// tînără/ frumoasă/ oprită în timp/ te simt/ ca un spatiu în care ar trebui să-mi dau ultima suflare” (comand cafeaua). Dar aceste formule sunt destul de rare. Ele apar si în poemele mai lungi, în care poetul narează în stil neo-avangardist, aglomerînd tot felul de stări auto-induse sau provocate de împrejurări în care poetul este sau ar putea fi, cum sunt poemele: respiratii, poem prezentat în fragmente, poem care deschide cartea, ori din jurnal, jhnny bravo, în jurnalul nostru, cînd luminile străzilor cresc în intensitate, respiratie din reclame si alte poeme scrise în această tonalitate aglomerantă si derutantă, însă stări bine controlate de poet. O altă gamă ar fi poemele de tipul vals, e duminică sau răzvan, pe care-l citez în întregime: „totul se întîmplă atît de repede/ fetita timidă desenează/ cu blash în obraji/ împăratii pe trotuar/ în care crede// cu totul rupt în geantă/ îmi aleg microbii/ si simt că sunt cea mai bună prietenă/ a cuiva dar nu stiu a cui// si fiecare emotie din viata mea/ în care am avut încredere în care am crezut/ mă alungă/ departe// si mă scriu pe o foaie si o mototolesc si o arunc/ cît pot de tare/ apoi regret că m-am aruncat/ si caut fiecare urmă/ care ar putea să-mi amintească de mine/ si caut fiecare amprentă de pe marginea gunoiului/ fiecare fir saten prin perne/ si asternuturi/ prin fiecare trup greu/ pe care l-am trecut împreună/ cu bine// si încerc să te fac să mă faci să plîng// să mă descarc odată sau nu stiu/ dar halatul tău fin îmi distrage atentia/ si-l mîngîi ca si cum/ te-as mîngîia pe tine// si locuiesc goală/ într-un balansoar al vîrstei/ sau mă întind goală în iarbă/ cu tot cu picioarele mele albe/ si astept să mi se urce cîngele în cap/ să se golească de gînduri/ să bubuie/ răzvan”. Poetul alege persoana la care narează, în mai multe poeme de acest fel ea fiind iubita care povesteste despre poet, despre iubit ca despre un alter ego, egou disimulat cu reflexivitate si conotatie de intimitate sau singurătate devastatoare. Alteori amplasarea existentială a unor poeme în chiar orasul în care s-a născut face din Răzvan Buzilă un explorator al unor locuri marginale, aduse în atentie prin tonusurile ce par a fi din lumile centrale. Poetul nu se consideră astfel la marginea lumii, disperat din această cauză. Nu se lamentează, chiar dacă uneori tonul elegiac cuprinde versuri întregi din unele texte. Este si el un produs al internetului pe care-l topeste în blocuri poematice ce alcătuiesc un cvartal întreg luminat de reclame din care îsi trage respiratia ca pe un ozon dens în creierul muntilor. Astfel Răzvan Buzilă nu este un om complexat, desi aceste stări par dominante, nu neapărat prin transfigurarea stărilor, ci prin impunerea lor ca bariere de depăsit. În alte poeme, scurte, notatiile iau locul discursurilor lungi, interminabile: „pe bacon/ gîndurile mele ating geamul/ si se formează un abur/ peste care scriu dragoste/ încordat/ ca si cum as scrie ură” (eclipsă). De asemenea, perspectiva pare a fi un alt element al disperării din care se naste punctul final: „în unele dimineti/ cînd soarele abia apare si e un vibe plăcut pe cer// mă gîndesc/ cum as putea să aleg// atît de tare// cu atîta vointă// si atîta determinare// încît să ajung” (determinare). Unde? – s-ar întreba cititorul. Aici este secretul poetului nostru, care alege aceste deschideri în care lectorul să se arunce pentru a descoperi sensurile, conotatiile pe care autorul le smulge realului pentru a-l face în poem enigmatic. Pare a fi totul o competitie: „existăm/ într-un rezumat/ al competentei noastre// acum îs într-un fel de stare/ o mână colorată care colorează ceva/ pentru cîteva secunde/ apoi dispare/ un orgasm de copil// o nouă conotatie atemporală oferită corpurilor din jur/ pe sub păturică într-o zi de mai” (noi n-am uitat nimic). Un vag ermetism ivit din posibila elaborare îndelungată a unor poeme, ce pot adnota o cerebralitate, mai rar întîlnită în realismul poetic. Aici totul trebuie să fie relatare, reflexivitate, emitere, trăire. Toate aceste elemente există în poezia lui Răzvan Buzilă din această primă carte, care-l asează printre debuturile de primă linie ale anului 2011, si as aminti aici pe Medeea Iancu, pe George Nechita, pe Matei Hutopilă,, pe Alexandar Staicovici, pe Crista Bilciu, pe Andrei Dosa, pe Marius Surleac sau pe George Serediuc. Fată de toti acestia, Răzvan Buzilă are atu-ul unei desprinderi de noul loc comun, cel al trăirii în retea, cum se spune, conectat mereu l-a propriul suflet si mai putin la exteriorul trupului, unde balansul se pierde într-un areal greu de definit. Pe Răzvan Buzilă îl recunosti imediat, timbrul poeziei lui vine din el, nu din afară. Un debut mai mult decît remarcabil, deosebit, de primă linie.