Am un ochi mai mare şi unul mai mic. Pleoapa ochiului stâng atârnă mai leneş decât cea dreaptă când sunt obosită. Va trebui să-mi revizuiesc ideea de frumuseţe, ca să mă pot suporta. Voi considera frumoşi de acum înainte şi oameni care odinioară mi-ar fi părut necalificaţi pentru treaba asta. Haha. Mint. Cum să fac asta? Pe măsură ce-mi descopăr - să le spunem - slăbiciuni fizice, îmi dau seama cât de puţin importante sunt atributele. Probabil tre să mă descotorosesc de atribute să ajung „om”. Ţin minte exact momentul în care i-am observat lui Attila ochiul obosit, mai mic decât celălalt ochi, moment în care am avut o senzaţie ciudată, uşor neplăcută. Senzaţia asta s-a imprimat de atunci în mine şi acum, vreau, nu vreau, am iar de-a face cu ea. După câţiva ani, eu am un ochi mai mare şi altul mai mic, eu!! Sunt nebună să cred că dacă nu i-aş fi observat urâţenia din ochi, astăzi, eu nu mi-aş vedea-o pe a mea, pentru că fizic vorbind, nu s-ar afla acolo? Nebună sau nu, sunt sigură de asta. Certitudinea mea stă umăr în umăr cu alte certitudini din cazuri asemănătoare, iar certitudinile mele sunt aproape palpabile. Când eram mică, îmi plăteam certitudinile cu julituri în genunchi care nu mă dureau, mă lăsau mută. Nu puteam plânge, doar contemplam roşul incredibil al sângelui ce-mi inunda zgârieturile şi atunci ştiam: greşisem undeva. Orice lovitură, orice împiedicare, orice cădere era percepută ca un fel de atenţionare, „hei, ai grijă ce faci”, „hei, ai exagerat cu astea!”, „hei, mai încet”, „hei, mai gândeşte-te!”. Era ca şi cum Dumnezeu m-ar fi tras de urechi pe loc iar eu, uimită că m-a prins, îi mulţumeam ruşinată contemplându-mi juliturile şi micile vânătăi. Alteori, mă enerva teribil. Mă loveam din senin şi întrebam furioasă „Acum ce-am mai făcut?? Aaa?? Ce?” Era semn că mai crescusem. Ştii ce se schimbă când creşti? Raporturile. Legile rămân aceleaşi. Când creşti, Dumnezeu se ascunde şi chiar dacă te trage de urechi, o face la intervale ciudate, o face ba după foarte mult timp după ce ai greşit, să ai timp să uiţi că ai greşit, ba după ce tocmai ai făcut ceva extraordinar, ceva admirabil. Şi atunci te înfurii, „now what?”. „Now what?” am spus eu când mi-am văzut ochiul. What the fuck mai e şi asta, măi Attila, măi! Ce treabă ai avut tu să te bagi în bătaia privirii mele, să te impui cu urâtul tău în gândurile şi simţirea mea? Să mă contagiezi prin cordonul judecăţii mele care-ţi lega pleoapa căzută de fiinţa-mi intimă! Altă treabă n-ai avut! Evident, e mai funny să dai vina pe ceilalţi când e clar că-i doar problema ta. Rândurile de mai sus în care mă luam de Attila sunt puse de amorul artei. Căcat! De ce mereu trebuie să ştiu unde greşesc şi să recunosc? De ce mereu sunt aia conştiincioasă şi cică înţeleaptă? Ştii cum mă face asta să mă simt? Ca atunci când, legat la ochi guşti o băutură cu încredere, şi odată dezlegat vezi că era amestecată cu pipi. Şi scuipi dar tot naşpa e. Doar ideea că ai băut pipi odată te va şicana la demnitate, ideea dom`le. Da mă, am zis „ce urât eşti, Attila!”. Happy now? Îmi dai ochiul înapoi? Normal că nu. Ia uite, câta-i catharsisul. Ştiu de ce nu mi-l dai. Pentru că pot şi fără. Pentru că într-o zi voi rămâne şi fără degete, fără buze, fără miros, fără auz, şi voi putea şi atunci. Şi o să-mi iei tot trupul şi voi putea şi atunci. Pentru că Attila nu era urât, nu era frumos, nu era nici măcar ungur. El doar era, de n-ar mai fi fost. Dar mai degrabă a fost, nu? Şi am fost şi eu şi încă mai sunt şi am un ochi mai mare şi unul mai mic. Şi acum intră fuguţa pe pitzipoanca. Uită-te şi taci, nu comenta, nu judeca, doar zâmbeşte senin ca şi cum ai avea un ochi mai mare şi unul mai mic. Totul e ok. Dacă te scapi, ai băut pipi, fraiere! Attila nu era nici măcar ungur...
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
păreri