Inspiratia vine din nori, cand ploua.

Ce-i în dnb de-ţi dă o stare cum nu-ţi dă nimic altceva? E ora 01:33 iar eu şi cu mine ne-am decis că ar fi timpul să stăm puţin de vorbă. Sigur că noaptea mi-a captivat atenţia în timp ce sorbeam cu nesaţ din cafea şi trăgeam din ţigară de parcă nimic nu exista dincolo de fumul pe care-l purtam din cavitatea bucală până în plămâni, la alveolele pulmonare. Părea că mă întorceam în trecut de câte ori auzeam picăturile cum se poticneau in efemer. Mai erau câteva care nimereau cimentul dar majoritatea treceau de el. Îl penetrau, îl găureau încetul cu încetul, cum face picătura chinezească. Reuşeau să spargă cimentul, asfaltul, sa treaca prin pământ pana in China si după. Au reuşit să distrugă toată fundaţia de sub picioarele mele în timp ce priveam pierdut către unul dintre cele 4 felinare vizibile de la fereastra camerei mele, astfel că m-am trezit dintr-o dată în 1995.

Era dimineaţă devreme iar tatăl meu striga la mine că trebuia să plecam iar eu în loc să mă imbrac şi să mânânc înainte de drum, am preferat să stau în pat unde era cald şi bine. Totul a durat o secundă. I-am revăzut faţa, ochii, nasul cam mare... dar era într-adevăr nasul lui. I-am simţit nerăbdarea din voce şi

... gata!

M-am trezit privind către acelaşi felinar gălbui, privind printre aceleaşi picături melodioase de ploaie ascunse în luna lui ianuarie, cu aceeaşi primă gură de cafea pe jumătate înghiţită, şi cu aceeaşi ţigară abia aprinsă. Primul fum a fost îndeajuns să-mi aducă aminte de ultimul. Ce a fost nu se intoarce decât când te aştepţi mai puţin. Vine doar ca să-ţi amintească părţile bune din trecutul nu prea curat. Dar oamenii sunt buni şi uită tot ce e rău, refulează şi curăţă orice amintire pătată, ca şi cum mintea noastră ar fi o mamă, o gospodină dedicată ce ţine la copiii ei şi îi spală şi îi imbracă şi le dăruieşte haine noi de câte ori e cu putinţă.

Mintea mea mă iubeşte şi refuză să mă facă să sufăr.